De ce suntem obsedați de produse TRADIȚIONALE

   

    Fraților, nu știu dacă ați observat, dar, mai nou, am devenit obsedați de produse tradiționale, clădiri istorice, tradiții și tot ce poate fi considerat vintage. De ce?

    Ei bine, am găsit o explicație foarte interesantă în noua carte scrisă de Vintilă Mihăilescu: Apologia Pârleazului.

Cartoon Network ne minte de ani de zile, în sensul că, pe vremuri, situația era foarte diferită de ce știm noi din Familia Flintstone. Nu tu mașinuțe haioase din piatră, fripturi de stegosaur sau neveste sexi în fustițe scurte cu imprimeu leopard. 

    De fapt, oamenii erau nespălați și mergeau din loc în loc, fără destinație, mai băgau o frăguță, mai frigeau un mistreț, mai dădeau cu bâta-n cap vecinului ca să-i ia femeia să o violeze. Pe scurt: nu aveam nici un Dumnezeu și ideea de comunitate nu exista. 

    Toate astea s-au schimbat în momentul în care a avut unu’ ideea genială să facă schimb de femei, ca atunci când schimbam noi gume Turbo în anii 90’.

    “Prin “schimbul de femei”, biologia luptei pentru reproducere a fost transfigurată în sociologia regulilor de alianță (de căsătorie, am zice noi astăzi): voi ne dați femeile voastre și noi vă dăm femeile noastre. În locul războiului permanent dintre mine și tine pentru femele, a apărut pacea consensuală, schimbul între noi și voi.”  

    Căsătoriile erau, bineințeles, aranjate - nimeni nu avea timp de fițe moderne cu iubire și compatibilitate. 

    Și uite așa, am trecut de la ideea de fiecare pentru el, supraviețuiește cel mai puternic, la ideea de societate și interese comune.

    Saltul a fost uriaș. Ca să faci parte dintr-o comunitate, trebuie să renunți la o parte din libertățile vieții de tip “omul pădurii”, trebuie să respecți niște reguli și, mai ales, să ai un loc al tău, un statut. Avantajele, în schimb, erau enorme. Locul tău și al copiilor tăi în cadrul comunității era garantat.

    “Astfel, apartenența la o linie de descendență consfințită însemna nu doar apartenența la comunitate, ci și dreptul consfințit la moștenire în cadrul acesteia. [...] În subsidiar, a fi de neam vechi implica și o distincție socială, căci echivala cu a fi de neam bun.”

    Încetul cu încetul, relațiile de rudenie, legile, moștenirile și locul fiecăruia în societate au devenit din ce în ce mai complexe și, în același timp rigide.

    Locul fiecăruia în comunitate era bine definit. Conta neamul din care te tragi. Realizările dar și păcatele strămoșilor tăi îți influențau și ție viața în mod colosal. Nici situația asta nu avea să rămână neschimbată.

    “[...] putem lega lanțul de schimbări de apariția unei lumi noi reprezentate de burghezie și să o plasăm pe vremea Renașterii. Cam pe atunci începe să se contureze un ideal ciudat: individul.

[...] (nu mai sunt membru al unui neam anume, ci pur și simplu un om, un individ.).

[...] Actorul principal al acestei individualizări a fost burghezul. Oameni liberi și inventivi ai orașelor, tot mai mulți și mai înstăriți, fără a fi, însă, “de neam bun”, burghezii au început să simtă tot mai mult ordinea genealogică dominantă ca pe o opresiune și o nedreptate”.

Adică erau frustrați că nu pot să trăiască sau să facă ce vor ei pentru că nu s-au născut în familia potrivită. Așa că și-au suflecat mânecuțele și s-au pus pe schimbare.

Din punctul ăsta, destinul omului își ia avânt și decolează. Dacă întâi ne-am despărțit de natură ca să intrăm în comunitate, acum ne despărțim de rudenie, de loc și, în general, de apartenență.

Căsătoriile nu mai sunt aranjate, ele devin o relație liberă între doi oameni liberi și rudele acestora joacă un rol din ce în ce mai mic.

Femeia, fosta gumă Turbo a societății, reușește și ea să se desprindă de gospodărie și de rolul tradițional. Munca și îndatoririle ei de odinioară pot fi îndeplinite cu ușurință de creșe și grădinițe, aparate electrocasnice și supermarketuri.

Încetul cu încetul ajungem și la despărțirea de familie…

Pe vremuri era destul de nasol. Ție îți ardea buza după Ana din colțul satului, ea se gândea numai la curul tău ferm, un moment de slăbiciune și pac! - copil, responsabilități, familie. Tocmai de aia, sexul era ținut sub lacăt. Nu se făcea oriunde sau oricum și în nici un caz nu se făcea de plăcere, cu oricine.

După mișcarea de eliberare sexuală a generației hippie și apariția prezervativelor și a pastilelor anticoncepționale situația s-a schimbat, din nou, dramatic. Nu numai că faci sex de plăcere, dar, cu o minimă grijă, poți să alegi și când și câți copii să ai.

“A fi membrul unei “familii” nu mai înseamnă apartenență la familie, ci relație consensuală și provizorie cu celălalt membru al cuplului. O relație care poate dura sau nu, poate fi o conviețuire locativă sau la distanță și, mai ales, poate fi schimbată oricând cu o altă relație (sau nici o relație!), după decizia de moment a fiecăruia.”

Mai nou, te implici în familie ca într-un proiect, ca într-o afacere, numai că în loc de business plan îi zicem family planning. Și copilul devine tot un proiect, un copil dorit, făcut la momentul potrivit.

Teoretic, situația de astăzi, în care tu îți poți alege drumul în viață, partenerul, numărul de copii, locul în care trăiești etc. e o situație ideală, fericită, dar e o chichiță: psihologia îți dă în cap.

Chiar dacă omul are toate libertățile posibile, tot are nevoie de un trecut, tot dorește să facă parte dintr-o comunitate, vrea să știe al cui e, de ce loc aparține.

Așa că ne construim propriul loc mental, propriul set de valori și privim cu nostalgie un trecut mai mult sau mai puțin inventat. E dificil să trăiești cu ideea că nimic nu a fost în urma ta și nimic nu va rămâne după tine.

Dacă trecutul tău nu mai e familia din care faci parte, locul unde te-ai născut ș.a.m.d., atunci altceva trebuie să îi ia locul.

Stai speriat și te uiți în jurul tău după un patrimoniu, ceva autentic, niște valori în care să crezi.

Așa că, în locul comunității, familiei, casei etc., avem următoarele valori cu care ne identificăm în funcție de preferințe:

1 Natura, care a devenit patrimoniu pentru cei obsedați de întoarcerea la o viață “adevărată”. “Salvată de Om, natura permite acestuia o re-găsire de sine, de la parcurile naturale la cele din orașele noastre de beton și asfalt, și de la acestea la invazia de produse eco/bio/naturiste.”

2 Trecutul patrimoniu, în care se aleg cu atenție evenimente istorice, monumente, clădiri sau produse tradiționale “ca altă dată”

3 Locul în care trăiești, reinventat după o istorie idealizată. Totul de la încercările de salvare a patrimoniului local, de promovare a unui stil “în spiritul locului”, produse locale etc. intră în această categorie.

4 Corpul devine un patrimoniu care trebuie salvat, ocrotit și promovat cu orice chip. Detoxifiere, plante miraculoase, creme fantastice, modă, stil, bronz artificial etc.

5  Renunțând la familie ne atasăm de animale. Câinele sau pisica sunt privite ca fiind o persoană, noul membru al familiei.

6 Chiar și copilul, cimentul familiei vechi devine un fel de copil-patrimoniu, copilul dorinței. “Unic, planificat cu grijă, acesta devine un soi de obiect-fetiș, în care se proiectează întregul atașament al familiei dispărute: singur la părinți, i se poate oferi “adevărata” îngrijire de care are nevoie un copil.

Voi ce credeți, e bine, e rău? Ar trebui schimbat ceva?

Lăsați răspunsul în rubrica de comentarii ca să înceapă o discuție.

Explicația de mai sus face parte din primul capitol al cărții prezentate astăzi și chiar dacă nu e o carte ușor de citit, merită că o cumpărați pentru că e plină de multe alte explicații și idei interesante.

Săptămâna asta am mai citit și Soția Tăcută de A.S.A. Harrison. Am scris și o mică recenzie și am publicat-o pe blog. Linkul e în descriere, pentru cei interesați.

Până data viitoare, nu uitați să vă abonați (dacă nu ați făcut-o încă), să dați un like și mai ales un share clipului ăsta pe facebook, să se-audă Zaiafet...peste tot pe internet!