5 teorii HALUCINANTE despre LUNĂ

Nu știu cum să vă spun, dar există curcubeie de lună a.k.a. moonbow. (https://en.wikipedia.org/wiki/Moonbow) Se formează la fel ca cele normale dar, din moment de lumina care se refractă prin picăturile minuscule de apă provine de la lună, curcubeiele astea sunt mult mai palide și mai greu de observat. (curcubeiele astea nu au legătură cu subiectul de astăzi dar era păcat să nu le menționez).

În 1902 apare filmul Le Voyage Dans La Lune (călătoria în Lună), film considerat o capodoperă a vremii, primul SF și unul dintre cele mai revoluționare filme ale epocii. https://youtu.be/_FrdVdKlxUk

Călătoria în Lună începe cu o conferință științifică în care se pune în discuție o expediție de explorare a Lunii. Cu planul făcut, oamenii construiesc o rachetă teleghidată care aselenizează chiar pe ochiul Lunii. Ajunși acolo, se întâlnesc cu locuitorii ostili, seleniții, care îi conduc la regele lor. Când descoperă că o simplă atingere cu o umbrelă îi poate face pe inamici să dispară într-un nor de fum, francezii reușesc să evadeze și revin pe pământ. Cad în ocean și explorează abisul, fiind în final salvați și onorați ca eroi la Paris.

Mi se pare emoționant faptul că primul nostru SF arată o călătorie spre Lună, care va deveni realitate în câteva decenii de la apariția filmului. La fel de interesant e și faptul că, în 1902, viața pe Lună era încă o posibilitate.

Așa cum am spus într-un clip anterior, astăzi știm exact ce e Luna: o piatră mare care se învârte pe cer. Ei bine, a existat o vreme în care lumea nu știa, dar își dădea cu presupusul. Evident că există nenumărate romane/povești care vorbesc despre viața pe Lună, dar, mai interesant mi se par teoriile greșite dar frumoase ale astronomilor de pe vremuri. Uite o listă cu cele mai interesante teorii despre Lună ale unor astronomi faimoși:

1. Dacă totul e exact invers?

William Herschel a fost un astonom excentric care, în 1780 a publicat lucrarea „Observații privind munții de pe Lună” apărută în jurnalul Societății Regale din Londra. În ea, omul zicea că a văzut „păduri” pe Lună și că ar trebui să avem încredere în el pentru că are ditamai telescopul. (clasica manevră: uite ce telescop mare am, uită de puța mea mică). Mai mult, Herschel insista că Luna este, în mod sigur, locuibilă. Tot el este autorul uneia dintre cele mai cutezătoare afirmații despre relația Pământ-Lună:

„Poate - și acest lucru nu e deloc improbabil - poate că Luna este planeta și Pământul e satelitul ei! Oare nu suntem noi o lună mai mare pentru Lună, decât este ea pentru noi?”

Evident că după toate afirmațiile astea, omul  adăugat și că el ar prefera, fără nici o discuție, să trăiască pe Lună.

2. Să comunicăm cu Luna

Printre cei mai interesanți astronomi este și Franz von Paula Gruithuisen care, intr-un articol intitulat „Despre locuitorii de pe Lună și colosalele lor artefacte artistice” spunea că a observat diverse modificări de culoare în atmosfera Lunii, „nori și cețuri” care pluteau la suprafață și mențineau o temperatură potrivită pentru creșterea plantelor. Dar stai, devine din ce în ce mai ciudat:

„Unele plante, precum cresonul ar da rod în aceste condiții chiar și pe Lună” scria el. De fapt, credea că fructele se coc mai repede pe Lună. Era convins că exită forme de viață avansată pe Lună sau, cum spunea el, „locuitori cu putere de înțelegere”.

Omul avea și cunoștințe exacte despre Lună pe care nu le putea ignora așa că și-a construit teoria în jurul lor: din moment ce căldura se păstrează cu greu pe suprafața lunară, locuitorii de acolo nu ar putea să-și încălzească locuințele așa că, mai mult ca sigur, ăștia trăiesc în înteriorul pământului lunar unde nu au nevoie de încălzire „deși nimeni nu le poate nega capacitatea de a face focul sau de a se încălzi în caz de nevoie”.

Tot el spunea că a văzut un oraș lunar și un „templu” în formă de stea. Lumina cenușie pe care o zărise provenea, după părerea lui, de la focurile sărbătorești prin care celebrau ăia schimbările la nivel guvernamental sau anumite festivaluri religioase. (dacă îmi permiteți, o altă variantă ar fi că locuitorii de pe Lună protestau în piață cu luminițele de la mobile în semn de solidaritate cu noi. #rezist?)

Concluzia astronomului nu putea fi mai clară „instrumentele ca pentru pitici nu vor putea oferi decât progrese la fel de mici, doar cu ajutorul unor telescoape uriașe vor fi posibili pași uriași înainte, de va fi suficientă silință”.

„Descoperirile” lui Gruithuisen erau așa de dubioase că nici măcar astronomii pe pe vremea lui, care credeau într-o posibilă formă de viață pe Lună, nu îl credeau pe ăsta. Culmea, în ciuda tuturor aberațiilor, omul a reușit să obțină o catedră de astronomie la universitatea din Munchen unde ambițiile lui au devenit și mai mari: vroia să stabilească un contact cu seleniții. Cum? Bună întrebare:

Din moment ce seleniții au, cu siguranță, cunoștințe matematice avansate, la fel ca noi, Gruithuisen a propus construirea unei vaste structuri geometrice în Siberia care să le atragă atenția ălora de pe Lună. Din păcate, proiectul nu s-a concretizat.

3. Când nu poți renunța la idee.

Dovezile legate de inexistența vieții pe Lună se adunau dar, pentru un grup restrâns de astronomi, era pur și simplu greu de acceptat. Gândiți-vă că, în loc să vă uitați pe cer la o piatră lipsită de viață și atmosferă, vedeți o altă lume plină de viață și posibilități, niște extratereștrii vecini. E greu să lași teoria asta deoparte, nu?

În pragul secolului 20, Camille Flammarion continua să creadă în existența vieții pe Lună. Conștient de limitările telescoapelor, el scria:

„Deci, întreb eu, cât anume poate fi distins și recunoscut de la o asemenea distanță? Apariția sau dispariția piramidelor din Egipt ar trece, probabil, neobservată.” În urma călătoriilor sale cu balonul, Flammarion știa că, privind de la depărtare, un extraterestru ar putea să nu creadă în existența vieții pe Terra. „Și dacă Pământul pare o lume moartă când e văzut de la numai câțiva kilometri distanță, nu e oare o eroare să spunem că Luna e cu adevărat o lume moartă numai fiindcă o privim de la două sute de kilometri sau mai mult?

În cele din urmă a început să se resemneze cu ideea că pe Lună existau forme de viață mai simple.

„De ce să presupunem că nu crește, pe această sferă mică, o vegetație mai mult sau mai puțin asemănătoare cu cea care o decorează pe a noastră? Poate că păduri dese, ca acelea din Africa și America de Sud acoperă suprafețe întinse de sol fără ca noi să le putem recunoaște. Pe Lună nu există nici primăvară, nici toamnă, și nu putem fi siguri că variațiile de culoare ale plantelor noastre nordice arată la fel pe Lună.”

4. Măcar insecte

Mai târziu, speculațiile despre viața pe Lună au rămas distracțiile unui cerc din ce în ce mai restrâns de astronomi. William Henry Pickering credea că petele albe mai clar sau mai vag definite erau calote de gheață și pretindea că ar fi văzut furtuni de zăpadă pe unul dintre vârfurile cunoscutului munte Pico și chiar viscole la nord de craterul Conon, în apropiere de cea mai înaltă parte a Apeninilor selenari. Pe parcursul anumitor faze ale Lunii, el a remarcat o nuanță verzuie în centrul craterului Grimaldi, pe care a luat-o drept vegetație. Așa că a ajuns la concluzia că deplasările unor mici zone închise la culoare erau, de fapt, „insecte selenare”. Mai mult, ca să fie treaba treabă, le-a și identificat: de dimensiuni similare cu ale furnicilor roșii tropicale fără a depăși mărimea lăcustelor.

5. În ultima clipă

În 1968, Arthur C. Clarke, unul dintre marii vizionari și autori de science fiction, era de părere că „Dacă a existat vreodată viață pe Lună, eventual în cine știe ce mare selenară de mult dispărută- poate că încă mai este acolo. Orice biolog demn de acest nume ar putea concepe o întreagă menajerie de seleniți plauzibili, ținând seama de existența câtorva substanțe chimice banale pe solul lunar sau în adâncul său.” Pentru sceptici, Clarke invoca exemplul deșerturilor din sud-vestul american, care par puștii, dar în realitate freamătă de viață, așa cum a ilustrat și documentarul Disney „Deșertul Viu” în 1953.

Timp de mii de ani, lumea s-a raportat la Lună ca la o altă lume plină de viață și de posibilități. Dacă au existat oameni care au crezut toate teoriile prezentate aici, fanteziile lor au luat sfârșit brusc în anul 1969… când omul a pus pentru prima dată piciorul pe Lună.

Toate informațiile din clipul de astăzi sunt luate din cartea „Luna și fața ei nevăzută” de Bernd Brunner. Încă mai avem multe de spus despre Lună, dar, deocamdată, până data viitoare, dacă v-a plăcut clipul, nu uitați să vă abonați și să ajutați canalul dând un share filmului ăsta pe facebook...